Autor: Vlad Stoicescu
Acte nestiute, continând detaliile represiunii sovietice si ale unei salbaticii care s-a prezentat pe sine însasi ca “noua civilizatie”, plus conditiile indispensabile ale “revolutiei de la Chisinau” îi permit astazi istoricului basarabean Igor Casu sa vorbeasca, într-un interviu-repertoriu pentru EVZ, despre efectele cancerului totalitar.
Pe cutia de medicamente scrie, în aceasta ordine: România, Europa. Comunismul va fi ucis, oficial, în iunie 2010, printr-un raport al Comisiei Cojocaru. Moldova refuza sa mai fie un “no man’s land”. Tandemul Vladimirilor (Voronin si Lenin) coboara de pe soclu.
EVZ: Comisia al carei vicepresedinte sunteti îsi propune sa „studieze” si „aprecieze” regimul totalitar instalat de sovietici la Chisinau. „Studiul” e sarcina expertilor: istoricii analizeaza, pe baza documentelor din arhive, cauzele si efectele dictaturii comuniste. „Aprecierea” însa e o chestiune de nuanta: condamnarea totalitarismului e, simultan, o reparatie istorica, dar si un instrument politic. Ce-si propun Igor Casu si, prin extensie, comisia din care face parte?
Igor Casu: Scopul Comisiei este de a studia regimul comunist totalitar. S-a facut o mica greseala când s-a vorbit de „aprecierea” regimului, a fost o calchiere din rusa si ea provine de la denumirea comisiei Iakovlev din 1989. Atunci s-a vorbit în presa de la Chisinau de o „apreciere politico-juridica” a pactului Molotov-Ribbentrop. În realitate, noi ne propunem o evaluare a consecintelor regimului comunist sovietic pe teritoriul actual al Republicii Moldova si, prin extensie, dar nu explicit, a celorlalte teritorii ale României ocupate de Uniunea Sovietica în iunie 1940.
În acelasi timp trebuie sa precizez ca noi nu ne propunem sa ridicam nici într-un caz problema hotarelor actuale, atât în raport cu Ucraina, cât si cu România. Or, pornim de la premisa ca nedreptatile care ni s-au facut noua ca români, în 1940 si dupa, pot fi eliminate dupa aderarea la Uniunea Europeana: disparitia de facto a hotarului de pe Prut. La fel, sudul Basarabiei si nordul Bucovinei vor putea sa comunice normal cu spatiul românesc abia dupa o eventuala aderare a Ucrainei la UE.
Scopul Comisiei Cojocaru (n.r. dupa numele presedintelui Comisiei, Gheorghe Cojocaru) este de a arata pretul uman cu care a fost înfaptuita modernizarea de tip sovietic. Din acest punct de vedere, sigur este vorba de o reparatie istorica fata de toti cei care si-au pierdut viata sau care au avut de suferit pe nedrept în cei aproape cincizeci de ani de comunism.
Spectrul represiunilor terorii comuniste e foarte larg: de la cei arestati, executati, ucisi prin înfometare, deportati în Siberia, mobilizati fortat la santiere de munca, dar si internati în spitale psihiatrice pentru atitudini stigmatizate drept antisovietice. Din acest unghi, noi ne propunem sa demonstram în mod elocvent, cu documente de arhiva pâna nu demult tinute sub lacat, perenitatea represiunilor politice nu numai în perioada stalinista, dar si în cea care a urmat dupa 1953/1956.
Cu alte cuvinte, documentele pe care le-am depistat ne permit sa aratam si celor care erau sceptici cu privire la marturiile victimelor ca represiunea politica a continuat si dupa moartea lui Stalin. Sigur, a avut o alta amploare, s-au utilizat metode mai putin violente, mai sofisticate, dar esenta lor a fost aceeasi – înabusirea din fasa a oricarei gândiri alternative, disidente, a unora dintre drepturile esentiale ale omului, la expresie si, uneori, chiar la viata. Partidul unic se considera detinatorul Adevarului Unic si toti cei care exprimau viziuni în contradictie cu dogma oficiala erau considerati fie nebuni, fie susceptibili de a urma programe de reeducare prin care se urmarea distrugerea personalitatii.
Politia politica era cea care veghea din scurt ca indivizii indezirabili sa fie identificati la timp si supusi unor umilinte care erau numite eufemistic „profilaxie”. Eu sunt cel care raspunde de acest subiect dificil si practic necercetat pâna acum despre care se stia mai mult din marturii, anume cel referitor la lupta împotriva indezirabililor si, în masura în care au existat, a disidentilor.
Pentru ca vorbiti de reparatii istorice, nu pot sa evit câteva întrebari sensibile. Cât de importanta mai este „memoria” pentru un popor „dresat” sistematic sa uite? Si cât de pregatiti sunt astazi moldovenii sa-si asume un trecut dureros? Comisia pare un imens exercitiu public de asanare a mentalului colectiv din Moldova. Ar putea rezultatele sale sa deschida definitiv ochii celor care gândesc comunismul în termeni nostalgici?
Maniera în care Republica Moldova a încercat sa se distanteze de trecutul comunist sovietic a fost într-adevar una mult mai dificila decât cea din cazul României. În România a avut loc o revolutie anticomunista violenta în decembrie 1989, o revolutie „încâlcita”, confiscata, dar lucrurile au mers pe urma într-un mod care a apropiat tara de Europa si a îndepartat-o progresiv de himerele trecutului totalitar.
În Republica Moldova, desprinderea de totalitarism a avut mai multe paliere. Un obiectiv era acela de a crea un stat independent, pornind de la institutiile de fatada din perioada sovietica, dar o mare parte a societatii, mai ales intelectualii, au pus la îndoiala acest proiect si au optat multa vreme pentru reunificarea cu România.
În acest context, „statalistii” s-au grupat în jurul ideii de a pastra o relatie speciala cu Rusia, ca garant al neunirii cu România. O cochetare care era privita la un moment dat ca una tactica a devenit ulterior una strategica, un scop în sine.
Majoritatea absoluta a elitelor acestui curent erau si sunt fosti demnitari sovietici si ei nu erau interesati de cunoasterea trecutului recent, de deschiderea arhivelor, deoarece acestea puteau sa scoata la iveala servilismul lor fata de interesele Centrului, participarea lor la închiderea de biserici, persecutarea credinciosilor, alte actiuni care le-ar fi stirbit din imaginea lor de „lideri democrati si patrioti”.
Interviu cu Valentina BUTNARU, preşedinta Societăţii Limba Noastră cea Română
